Conform Conscripției din anul 1784-1787, în Densuș existau un număr de 86 case, în care locuiau 109 familii, având o populație de 670 locuitori. Cea mai mare parte a populației o constituiau jelerii (102), iobagii (52), care prestau slujbe la un număr de 11 nobili. În anii următori scade numărul iobagilor și crește cel al nobililor,
Conform Conscripției din anul 1820, în Densuș existau 13 stăpâni feudali și 40 țărani dependenți. Iobagii prestau 3792 zile de robot pe an, ceea ce înseamnă o medie de 94.8 zile de familie. Între obligațiile țăranilor față de stăpânii lor de pământ se mai înscrie și predarea a:
34 de găini,
396 de ouă,
5 cocoși tineri
cupă de unt.
La înrăutățirea vieții locuitorilor satului Densuș, mai contribuie și desele calamități naturale, epidemiile, invaziile etc., menționate în documente de la anul 1813 de către Vichentie și Vizantie Pop.
În secolul al XIX-lea renumele satului Densuș avea să fie sporit de celebra familie Densușianu. Densușul continuă să fie un sat de tip așezat characteristic așezărilor din Țara Hațegului, zona etnografică renumită ale cărui obiceiuri au fost determinate de ocupațiile de bază ale locuitorilor, agricultura, pomicultura și creșterea vitelor mari.
În acele vremuri se practica asolamentul bienal, pământul fiind împărțit în două țarine, una în cultură, alta lăsată a fi gunoită. Locuitorii din Densuș cu puțin pământ pentru agricultură arau în jurul casei, unde cultivau legume, porumb și cânepă. Dispuneau de suficiente fânețe pentru creșterea animalelor.
În anul 1850 populația Densușului se ridica la 1248 locuitori, avea 47 cai, și 765 bovine, ceea ce înseamnă că dispunea de suficiente animale pentru un trai decent, în comparație cu vecinii săi, Răchitova la o populație de 1033 locuitori avea 8 cai și 228 bovine, Clopotiva cu 1463 locuitori avea 12 cai și 510 bovine, iar Sălașul de Sus cu 1145 locuitori dispunea de 105 cai și 661 bovine.
Pe lângă această ocupație, mai sunt menționate și alte ocupații legate de confecționarea îmbrăcămintei, funcționa o piuă de pănură și câteva mori.
În Țara Hațegului, ca și în alte părți probabil, fiecare localitate are două istorii:
– una ancestrală transmisă de la o generație la alta, care trăiește în sufletul fiecărui locuitor al așezării
și alta consemnată în filele istoriei din momentul în care satul a devenit un loc de pricină între două “forțe” sau când, din mila vreunui domn a fost îmbogățit cu un lăcaș sfânt.
Așa s-a întâmplat și cu Densușul. Istoricul comunei Densuș trebuie să considerăm că este strâns legat de existența monumentului istoric “Biserica Sfântul Nicolae” din Densuș, bijuterie arhitectonică medievala românească. Biserica a fost zidită în apropierea fostei capitale a Daciei Române-Ulpia Traiana Sarmisegetusa, pe o terasă situată pe malul stâng al răului Galbena, în apropierea drumului român care lega Drobeta de Perelinimum.
Din anumite ipoteze s-ar crede că biserica din Densuș este cea mai veche biserică cunoscută pe teritoriul țării și e datată încă din secolul IV-VI. După alți autori se crede ca la obârșia bisericii a stat un templu mosaic pentru cultul focului aprins între cei patru stâlpi deasupra cărora se înălța turnul pătrat, îngust în sus pentru conducerea fumului.
După unii numele de Densuș s-ar trage de la expresia în latină “Silva Densa” (pădure deasă) unde ar fi fost îngropat unul din vestiții generali români Longinus din timpul împăratului Traian. Odată cu trecerea anilor, timpul și-a pus amprenta și pe acest lăcaș sfânt, suferind degradări. În acest sens, în anii 1889-1890, 1962, 2000-2005 s-au executat lucrări de renovare, restaurare și conservare a picturii de pe pereții interiori.
În secolul XIX și prima jumătate a secolului XX, printre familiile de intelectuali care s-au impus în mod deosebit în cultură și spiritualitatea românească, un loc de cinste îl ocupă și familia Densușenilor, care provenea dintr-o veche familie de preoți, de pe Valea Streiului, din satul Maceu. Puține au fost cazurile când în aceeași familie Dumnezeu a hărăzit nașterea și apoi formarea unui număr atât de mare de intelectuali: Vizantie, Beniamin, George, Aron, Nicolae, Ovid, Romul, Alexandru, Septimiu, Pompei, Eliza, Elena.
Frații Densușianu s-au remarcat prin cultura lor latină de scolala înaltă, iar lucrările lor se reflectă în ideile Școlii Ardelene:
Beniamin Densușianu (1829-1915) – preot, professor de teologie, vicar, personalitate marcantă a Revoluției pașoptiste de la 1848, făcând parte dintre cei care pregătesc Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 3-15 mai 1848.
Aron Densușianu (1837-1900) – critic și istoric literar, folclorist, poet, membru corespondent al Academiei Romane.
Nicolae Densușianu (1846-1911) – istoric, folclorist, membru corespondent al Academiei Române al cărui bust se află amplasat în imediata apropiere a Bisericii Sf. Nicolae Densuș.
Ovid Densușianu (1873-1938) – filolog de renume european, istoric și critic literar, profesor universitar, autor de manuale, poet și dramaturg, om de știință, savant care și-a dăruit întreaga existență studiului și muncii creatoare.
Densușul reprezenta, în secolul al XIX–lea, o părticică din acea unitate geografică, etnică și etnografică care era Țara Hațegului, renume sporit de membrii familiei Densușenilor, care își vor înscrie numele în Pantheonul culturii romanești.
Primul sat care te întâmpină, intrând în comuna dinspre Totesti este Hatagelul, sat micuț, așezat pe un râuleț ce vine dinspre Pesteana, fiind destul de vechi. În anul 1453 apare sub numele Hacsadesel și este unul dintre satele donate de către regele Ladislau nobililor Ioan, fiul lui Mihail din Ciula și lui Dionisie, fiul lui Andrei din Densuș. Se pare că în locul satului de acum ar fi fost încă de pe vremea românilor o veche colonie, deoarece aproape de sat, pe locul numit ‘Gradistioara‘ până nu demult se aflau ruinele unei cetăți. Cele două părți ale satului, una pe malul stâng și alta pe malul drept al râului formau cândva două cătune din care cel de pe malul stâng aparținea Densusului. După unele ipoteze, în secolul al XVI –lea și în această localitate ar fi existat o biserică medievală, înscriindu-se în tiparul hațegan medieval.
Satul Crivă apare pentru prima dată în documentul din 1438 ca proprietate a familiei Mursina din Densuș.
Pesteana este o localitate situata în partea de vest a Hategului, cu accesul mai direct de la șoseaua Hațeg-Sarmisegetusa, spre dreapta, după ce se trece de Totesti. Astfel, satul este aliniat de-a lungul apei Hațegului până la confluența sa cu Valea Ohabei, venită dinspre sud-vest. Satul Pesteana apare sub acest nume încă din anul 1404 în mențiunea despre Tatul fiul lui Balcneaz ce a ținut judecata la Hațeg. În anul 1733 este menționată în unele documente ca și astăzi în graiul poporului “Pesteana Mare”. Foarte puțină lume cunoaște faptul că de-a lungul principalei străzi a satului, la o distanță aproximativă de 250 m, se găsesc două biserici, prima întâlnită venind dinspre nord din direcția Densusului este fosta biserica Greco-catolică, astăzi ortodoxă, iar cea dea doua aflată mai jos este vechea Biserica Reformată.
Biserica Ortodoxă Sfântul Prorooc Ilie datează din secolul XIII-XIV, având o structură din piatră adusă de la Ulpia Traiană Sarmisegetusa. Actuala biserică ortodoxă, cu înfățișarea ei destul de ciudată a stârnit cele mai noi reinterpretări. Are o navă rectangulară la care se adaugă un altar disproporționat de mare, prevăzut cu absida semicirculară și un turn clopotniță. Fazele diferite de construcție sunt trădate de diferența de grosime a pereților. La această biserică întâlnim fragmente din pictura inițială atât la interior cât și la exterior (pe peretele nordic al turlei) desene primitive cu linii groase.
Biserica Reformată datează din secolul XIV-XV, fiind declarată monument istoric, este construită din zidărie de piatră și cărămidă, turn clopotniță cu cerdac din lemn.
Mlaștina de la Pesteana, rezervație botanică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafață de 2 ha, amplasată pe teritoriul satului Pesteana, reprezintă o colmatare subrecanta prin sfagmatizare a unui lac preistocenic. Este una din cele mai sudice mlaștini oligotrofe din țara noastră, în flora căreia se remarcă populațiile de Drosera rotundifolia (roua cerului), un adevărat relict glaciar. Această mlaștină numită de localnici și “Lacul fără fund” despre care spun legendele populare că ar fi un lac fără fund, iar în trecut când animalele intrau să se adape erau pur și simplu înghițite de acesta.
Satul Pestenita sau “Pesteana Mică” cum i se mai spunea în trecut este ascuns într-o vale spre apus de Pesteana, de unde și-a luat și numele. În documente este menționat cu numele actual în anul 1733.
Satul Poieni, sat ascuns între munți, este micuț dar foarte vechi. În anul 1360 satul era moșia Ancai Atzere, văduvă lui Mardssnai Gașpar și de la dânsa va fi trecută la urmașii ei Ștefan și Sandrin, care îl aveau până în anul 1438, când a trecut prin donație la familia baronului Kendefi așa cum arata doua documente din anii 1496 și 1519. În Conscripția din anul 1750 apare sub numele de Poieni, aparținând de Zeicani până în 1902, când a trecut la Stei.
Satul Stei este așezat pe două văi înguste. După tradiția locală, satul s-ar fi înființat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, până atunci fiind o parte a Densusului, a cărui continuare pare a fi. Într-un document din anul 1818, satul Stei este menționat ca având 370 suflete.
Valea Fierului, ce se afla la 4 km depărtare de Stei, apare ca localitate aparținătoare a satului amintit cu 88 suflete, de unde se extrăgea fier și se transporta la Hunedoara, iar între anii 1850 și 1875 au fost și topitorii de fier părăsite mai tărziu. Tot aici se extrăgeau cărbuni de pământ (mangal).
FILE DE ISTORIE ȘI IMPLICAREA DENSUSENILOR ÎN SCRIEREA EI
Din mărturiile batrânilor satului se amintește faptul că locuitori ai acestui ținut și-au adus contribuția la scrierea unor file din istorie.
În secolul al XV-lea cnezatul Densușului avea în componența sa 24 sate stăpânite de cnezii din Densuș, exclusiv sau împreună cu alte familii cneziale, având centrul la Densuș, grupandu-se pe cursul mijlociu al răului Galbena, pe văile afluenților lui, precum și în întreg bazinul superior al râului Cerna, ocupând o suprafață de 600 – 700 Kmp.
Numeroși cnezi din Densuș sau remarcat prin actele de vitejie săvârșite în bătăliile purtate împotriva turcilor, fiind răsplătiți cu numeroase moșii. Participarea cnezilor densușeni la apărarea vadurilor Dunării este adeverită la 1443 de regele Vladislav.
În secolul al XVIII -lea satul este antrenat în vâltoarea evenimentelor care au precedat răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan. După publicarea patentei pentru înrolarea de noi soldați în regimentele de grăniceri o mulțime de țărani densușeni se îndreaptă spre Hațeg pentru a se înscrie. De asemenea au luptat pentru păstrarea libertății, a limbii române și a tradițiilor în anii grei ai dominației austro-ungare.
La Adunarea de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918 au fost prezenți și reprezentanți ai locuitorilor acestei comune care și-au unit glasul și entuziasmul cu al celorlalți români, dorind unirea Transilvaniei cu România.
Într-un document din 1918, există o însemnare privind lecuirea holerei; există și o adnotare care relatează faptul că în anul 1914 a fost foamete mare în Țara Hațegului, ciuma, precum și alte calamități și epidemii.
În timpul celor două războaie mondiale și oamenii acestor locuri au știut să înlocuiască plugul și uneltele agricole cu armele participând la război pentru apărarea gliei străbune, găsindu-și sfârșitul pe pământ străin. Pătrându-se vie memoria acestor eroi, în anul 2005 s-a ridicat în apropierea Bisericii Ortodoxe din Hatagel un monument pe care este inscriptionat numele acestora.
PERIOADA COLECTIVIZĂRII
Încă din vara anului 1950 în câteva sate ale comunei Densuș începe agitația și munca de lămurire pentru crearea Gospodăriilor Agricole Colective.
În 1951 în Pesteana au fost împărțiți agitatori pe sectoare, făcând munca de lămurire individuală, organizând cercuri de discuții pentru GAC. Deasemenea a fost ales un comitet de redacție pentru gazeta de perete care a alcătuit articole despre fruntași și codași. Ca urmare a cestora dar și datorită unor abuzuri în anul 1952 s-au înregistrat cereri pentru GAC astfel:
– la Poieni 36 de familii au făcut cereri,
– la Pestenita 21 de familii au făcut cereri, dar nu a fost înființat un GAC deoarece 9 familii au refuzat să lucreze pământul,
– două cereri au aparținut cheaburilor.
Cu toate acestea campania de colectivizare a continuat folosindu-se de contactele personale, activiști și agitatori. Primul sat din comuna în care s-a înființat GAC a fost Pestenita, inaugurarea facându-se pe 17 august 1952, luând denumirea de GAC Filimin Sirbu.
“Viață noastră a fost grea, ne-a scos pe trei care am avut case mai bune: pe mine, pe socrul meu și pe un văr, în două ore a trebuit să evacuăm tot; soția mea era bolnavă, am scos-o pe perne afară, fiindcă n-au avut grajduri și magazii, în grajdiul meu au ținut 11 cai și un taur și în casă au făcut magazie de cereale. Am fost duși la o casă veche unde am locuit 3 ani și opt luni. Trei ani am făcut mâncare afara, nu aveam nici sobă, iar casa o susțineau trei propte să nu se darime. Am fost în audiență la Dej pentru clarificarea situației noastre, iar după o jumătate de an ne-am întors acasă, găsind casa mea descoperită, fără țiglă, tot au furat”( Maslosan Iosif – interviu )
Dacă în 1952 și în satul Pesteana existau perspective serioase pentru înființarea colectivului cerandu-se Comitetului Comunal permisiunea de comasare, în 1953 situația se schimbă radical, deoarece țăranii au intrat în perimetru, în primăvară au arat și au semănat.
Chiar dacă oamenii se arătau împotrivă, autoritățile au continuat campania de colectivizare: astfel s-au ținut cursuri de agitație, seminarii, s-a deschis un punct de agitație dotat cu ziare, broșuri, reviste, materiale documentare, iar Gazeta de perete a avut o activitate intensă, publicând articole în care s-au oglindit lupta Partidului pentru ridicarea necontenită a nivelului de trai precum și sarcinile ce stau în fața țărănimii muncitoare pentru un trai mai bun, pentru transformarea socialistă a agriculturii.
În 1953, pe 1 martie a fost inaugurată Gospodăria Agricolă din Densuș: au intrat 22 de familii cu 62 de cereri. Că și în alte locuri, cei care au făcut cereri erau țărani mai puțin înstăriți, trebuie menționat că la înființarea GAC un rol important l-a avut folosirea forței; deși în documentele vremii nu se găsește nimic referitor la încălcarea liberului consimtamant în cazul Densușuslui, memoria colectivă a păstrat foarte bine aceste detalii. Tot în această perioadă s-a modernizat drumul care face legătură între Totesti și Densuș, pe o distanță de 7 km, până în centrul localității Densuș, poduri, școli, cămine culturale, stații de autobus, iar în centrul de comuna un dispensar veterinar și un dispensar uman.
Organizarea muncii era structurată pe ferme și brigăzi, pe fiecare sat cooperativizat, se întocmeau planuri de producție pe culturi și animale, care erau impuse prin cifre mari, foarte greu de realizat. Chiar și cei care erau angajați la stat aveau “porție la CAP” și obligați să o lucreze.
Oamenii lucrau pe brigăzi de zile muncă, care erau retribuite în bani și produse, dar cu o valoare foarte mică în raport cu munca prestată. Amintim și faptul că la începutul fiecărui an școlar, elevii claselor V-VIII cât și cei de liceu aveau obligația să desfășoare o așa zisă practică agricolă la recoltarea culturilor agricole ale CAP-urilor și IAS-urilor.
Aceste forme de organizare (CAP-uri și IAS-uri), în comuna Densuș, au funcționat până în decembrie 1989, când odată cu căderea regimului comunist s-au desființat.
În urma acestor schimbări pământurile au fost restituite proprietarilor care și-au ocupat vechile amplasamente, animalele existente la acea vreme în proprietatea CAP-rilor fiind împărțite la populație în funcție de numărul de capete cu care au fost înscriși în CAP, iar mijloacele fixe existente au fost vândute la licitație cetățenilor comunei.
În 1991 a apărut prima lege de retrocedare a terenurilor, Legea nr.18/1991 – legea fondului funciar, la care au fost înregistrate un număr de 1069 cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și imobilelor. S-au eliberat titluri de proprietate în procent de 97%.
Ulterior în completarea acestei legii s-a elaborate Legea nr.1/2000 la care s-au înregistrat un număr de 84 cereri de retrocedare, soluționate în proporție de 98% și Legea nr. 247/2005 la care s-au înregistrat 217 cereri, soluționate aproape în totalitate. S-au eliberat atât persoanelor fizice cât și juridice un număr de 1272 Titluri de proprietate.
În anul 1993 în localitatea Pestenita s-a infiintat o societate comercială “SC AGROMAMS SRL”, Pestenita având ca obiect de activitate și prestări servicii în agricultură și care în prezent lucrează în arendă o suprafață de aproximativ 110 ha teren agricol, având în dotare utilaje agricole performante, beneficiind chiar de fonduri SAPARD.
